George Buhnici dă pe blogul lui printre altele sfaturi de cumpărare maşini 2nd hand din Germania, ceea ce este foarte bine. Ceea ce mă miră însă este apetitul românilor pentru rable.
În articolul din linkul de mai sus, un domn vrea să cumpere o maşină de 220.000 km. Enorm. La o asemenea “vârstă” o maşină e o groapă în care arunci bani. Piesele sunt uzate, motorul nu mai are aceeaşi putere ca la una cu km mai puţini, iar norma de poluare înscrisă în talon nu mai e respectată. Piesele din cauciuc sunt îmbătrânite, iar în cele metalice, oţelul din care sunt confecţionate suferă fenomenul de obosire (asta e o denumire tehnică pe bune, nu o figură de stil), care se manfiestă prin microfisuri datorate solicitărilor dinamice repetate, microfisuri invizibile cu ochiul liber, dar care pot duce oricând la cedare (rupere).
Toţi amatorii de maşini “vârstnice” trebuie să ştie că nemţii nu vând maşinile pentru că s-au plictisit de ele, ci pentru că nu mai sunt eficiente. Din cauza asta preferă Dacii, care, deşi mai slabe calitativ, au costuri mai mici de întreţinere.
Având în vedere nesimţirea dealerilor, maşina second hand rămâne clar alegerea mai bună. Însă când zic second hand, mă gândesc sub 50.000 km. De exemplu, un Polo mai nou cu o cutie de bagaje deasupra (pe care oricum o foloseşti de 3 ori pe an) este o alegere mai bună decât un Passat călărit cu peste 150.000 km.
No comments:
Post a Comment